Lumina sau intuneric
|
"Pentru a ne putea ridica sufletul spre lumina, De mii de ani, omenirea a cunoscut transformari majore. Spirituale, sociale, tehnologice sau de orice alta natura, aceste transformari au bulversat de fiecare data societatea in care au luat fiinta. Se pare ca ne aflam la sfarsitul unui ciclu de dezvoltare si ne indreptam spre inceputul altuia, pregatindu-ne de o noua bulversare, o bulversare mai importanta decat toate cele despre care stim, intre ghilimele fie spus, din relatarile istorice. Ajunsi la finele unui ciclu evolutionist, cred ca putem privi inapoi pentru a incerca sa ne analizam per ansamblu societatea si directiile acesteia de dezvoltare. La inceput, ne spun istoricii, am fost maimute. Candva, in anumite circumstante, intaresc evolutionistii, maimuta a evoluat. Ridicata in doua picioare, cu un cap in plina expansiune, noua rasa porneste sa cucereasca pamantul. La inceput, noua maimuta "homo", urata si tampa, dar chipurile ceva mai rasarita ca inteligenta fata de suratele regnului sau, invata sa foloseasca arme rudimentare, pe care mai apoi invata sa si le produca, dupa propriile necesitati, invata sa foloseasca focul, pe care mai apoi invata sa il si produca dupa necesitati, foloseste pesterile si grotele drept adapost, pentru ca mai apoi sa invete sa-si construiasca propriul bordei. Inapta de o comunicare inteligenta la inceput, aceasta noua creatura incepe prin a adauga sunete compuse si bine articulate vocabularului curent, transformandu-le in limbaj. Incet-incet, maimuta "homo" incepe sa socializeze din ce in ce mai bine, isi dezvolta si perfectioneaza tehnicile primitive, incearca putina agricultura, putina zootehnie si iata, la un moment dat, in zorii adevaratei civilizatii, maimuta "homo", se transforma intr-o noua rasa, o rasa care, dupa o indelunga angoasa evolutionista, se ridica peste tot si toate, isi spune "homo sapiens" si porneste la cucerirea universului cunoscut. Ceea ce mi se pare putin cam reprobabil in aceasta ipoteza, poate prea mult vehiculata, este faptul ca, in urma cu aproximativ doua milioane de ani eram simple maimute "homo", in urma cu aproximativ sapte - opt mii de ani eram oameni primitivi, pentru ca acum doua - trei mii de ani sa ne regasim in stadiul de civilizatii (unele chiar foarte avansate), acum aproximativ doua sute de ani incepeam o revolutie industriala, impanzind lumea cu masini cu abur, pentru ca in prezent, indreptandu-ne ochii spre cerul instelat, sa elaboram in fata calculatorului strategii probabilistice de cucerire a spatiului cosmic, apropiat, cunoscut sau necunoscut. Putin cam asimptotica aceasta evolutie, inspre final exploziva, as spune. Chiar am putea crede, fara a cerceta, ca ceea ce a devenit omenirea in ultimii doua mii de ani se datoreaza unui somn letargic de aproape doua milioane de ani? Sunt de acord ca odata cu modificarea frecventei Shumann, frecventa caracteristica de rezonanta a Pamantului, si curgerea timpului a inceput sa accelereze, atragand dupa ea o viteza tot mai ridicata a evenimentelor si a schimbarilor, dar aceasta se intampla din 1980, doar de 29 de ani! Sa fi zabovit doua milioane de ani la stadiul maimutei "homo", traind in pesteri si bordeie, in stadiu primitiv, pentru ca apoi, vreo sapte - opt mii de ani sa ne fi ocupat de razboaie, de cuceriri si inrobire, strabatand lumea in lung si lat calare pe cal sau in vase cu panze, pentru ca mai apoi, inspre apusul civilizatiei sa descoperim cat de inteligenti suntem si sa zburam spre stele, inconjurati de o deosebit de avansata tehnologie? Din punctul meu de vedere, teoria evolutionista este o aberatie, nascuta din necesitatea de a da omului o noua cale, gresita, de meditatie, cercetare si reflectie asupra vietii. Atunci cand biserica nu a mai putut tine in frau nevoia maselor de a intelege cu adevarat rolul pe care il au de jucat in acest "puzzle", atunci cand au scapat situatia de sub control si omul ar fi putut reflecta la conditia lui ca individ, parte a creatiei, terenul propice dezvoltarii unei noi constiinte era exact ceea ce initiatorii revolutiei industriale au sperat. Separat de Dumnezeu, separat de natura, separat de latura spirituala, catre care isi indreptasera sperantele mii de ani, oamenii descopera dintr-o data stiinta, acea disciplina care le poate demonstra, explica si permite totul. Acea stiinta care ii transforma peste noapte in zei. Visul umanitatii incepea sa prinda viata. Omului i se spune ca provine dintr-un unicelular primitiv, aparut in urma unui act conceptual spontan in conditiile climaterice primordiale ale Pamantului, unicelular, care, trecand apoi prin stadiile de protozor, larva, peste, amfibian si mai apoi mamifer primat, evolueaza in sfarsit la stadiul de "OM". Deoarece mii de ani, nimeni nu mai daduse o explicatie mai ampla si mai laborioasa, bazata pe elemente palpabile si date precise, teoria pare sa-i satisfaca pe deplin pe cei cautau raspunsuri, iar stiinta materialista castiga detasat in fata teologiei dogmatice care, indepartand omul de latura sa spirituala, datorita intereselor meschine, politico-economice si de influenta, mentine mitul creatiei fara a indruma catre studierea cauzelor, pentru a nu pierde puterea absoluta de care se bucura, ci doar indemnand la conservarea si dezvoltarea efectelor. Din crepusculul innorat al existentei noastre mizere, in care, din cand in cand, cate o raza de lumina mai strabatea semiobscuritatea spirituala, ne trezim voit, intr-un intuneric total, in care singurele raze de lumina sunt controlate si atent orchestrate, astfel incat ceea ce ni se serveste sa corespunda exact dorintelor noastre infantile. La inceput credeam in Dumnezeu. In Dumnezeu "bun si iubitor de oameni", Cel ce-i apara pe cei asupriti, ii hraneste pe cei infometati, le alina durerea suferinzilor, ii povatuieste pe cei in impas. Dumnezeu cel bland si bun, propovaduit lumii de Iisus.Astazi, credem tot in Dumnezeu, numai ca imaginea sa a mai suferit ceva modificari pe parcurs, transformandu-se in Dumnezeu cel despre care se vorbeste in Vechiul Testament. Astazi Dumnezeu nu mai este "bun si iubitor de oameni", el a inceput sa pedepseasca, sa alunge, sa distruga, sa omoare. Sa fie oare adevarat? Eu inca vreau sa cred si cred in primul, in cel care a creat si care vegheaza de atunci, atent, la implinirea creatiei sale. Imi aduc de multe ori aminte o replica celebra, as spune eu, din acest punct de vedere, dintr-un film american. Intrebat, la un moment dat, un mercenar fara remuscari, in ce crede, acesta spune: "In Dumnezeu!" fluturandu-i interlocutorului prin fata ochilor bancnota de un dolar pe versoul careia scria: "IN GOD WE TRUST!". Despre care Dumnezeu vorbim? Banul se spune ca este "Ochiul Dracului", dar pana si Dracul crede tot in Dumnezeu. Inchistat in carapacea lui existentiala, efemera, omul nou, omul modern, leneveste somnoros la soarele fictiv al materialismului, ce straluceste in bezna constiintei sale adormite, asteptandu-si blajin osul dorit, aruncat in sila de stapan pentru a-i domoli setea de cunoastere. Actionand din instinct, in momentul in care o urma de indoiala se strecoara din adancurile constiintei sale incepand a-si croi drum spre suprafata, furios, "omul", trezit pe neasteptate din letargie, se repede asupra celui care pana atunci i-a parut prieten. Lantul aurit infasurat in jurul gatului, pe care il considera o podoaba primita in semn de recunostinta si apreciere, il tintuieste la pamant taindu-i rasuflarea si reducandu-l la sumara conditie de dinainte. Traim intr-o societate letargica, bolnava spiritual, strans legati de o dezvoltare cat mai tehnologizata, cat mai controlata, in care individualismul personal este ceva efemer si de domeniul trecutului. Singurul care nu poate fi controlat este spiritul. Tot ceea ce este creat de om este sub controlul acestuia, fie ca este vorba de televizor, telefon, calculator, mijloc de transport, alimentare cu apa, gaze, carburanti, energie electrica sau termica.Totul este sau poate fi controlat. Chiar si aerul pe care il respiram este sau poate fi sub control. Spiritul in schimb este liber. El este guvernat doar de legile divine, universale, pe care noi le-am uitat de-alungul veacurilor, putin cate putin, pana cand am ajuns a le nega cu vehementa in favoarea noilor legi palpabile ale stiintei moderne. Principala problema, fundamentala problema as putea spune, a omului modern, este aceea ca, acesta a uitat sa se descopere si sa se gaseasca pe sine. A fost determinat sa acceada unui asemenea grad de lenevire a constiintei incat a uitat sa se gandeasca la sine insusi. Suntem obisnuiti sa avem legi si legiuitori care sa ne instruiasca spiritul comportamental. Ne-am obisnuit sa nu facem nici o miscare fara a primi acordul cuiva, fara sa cerem aprobarea cuiva, fara sa instiintam pe cineva despre scopul si dorinta noastra, pentru a fi siguri ca, intr-un fel sau altul, nu eludam nu stiu ce lege sau hotarare. Frapant este faptul ca, o veche zicala spune ca: "Legile sunt facute pentru a fi incalcate.", ceea ce este perfect adevarat. Doar legile divine, universale nu pot fi incalcate pentru ca altfel, am putea avea fiecare dintre noi, creatia proprie, dupa plac. Celelalte, sunt simple amagiri create de catre oameni, de catre simpli oameni, care, inecand in cel mai umilitor noroi "Legea Bunului Simt" ne demonstreaza stiintific, palpabil, fara echivoc, cum ca, fara a impune acea lege, societatea s-ar duce de rapa. Problema este ca acea lege, prin cadrul creat, va mai atrage dupa ea alte multe amendamente si hotarari, care, fara a mai putea fi percepute concret de catre marea masa de lenesi somnorosi, care se vor lasa prada inconstienti, dusmanului din umbra, care-i va inrobi si mai tare. Toata lumea priveste problemele civilizatiei actuale cu disperare si teama, asteptand un semn, un sfat, o indrumare. De ce? De ce sa asteptam neaparat de la cineva rezolvarea unei probleme? De ce ne este teama sa incercam sa cautam mai intai in NOI insine raspunsurile bazandu-ne doar pe legea bunului simt? Cred ca este o cale mult mai usoara de a rezolva probleme si de a dezamorsa conflicte. De ce sa nu incercam sa ne descatusam sufletul facand sa straluceasca din nou pe cer soarele adevarat, cel umbrit si intunecat de atata amar de ani? De ce sa incercam mereu sa gasim metode de a rezolva problemele altora, atata timp cat noi nu suntem in stare sa privim in propriul nostru suflet, sa-l ridicam din noroiul subzistentei zilnice, sa-l curatam cu multa dragoste si sa-l ajutam sa straluceasca, asa cum o facea odinioara? "Pentru a ne putea ridica sufletul spre lumina, trebuie mai intai sa coboram dupa el in infern.", spuneam la inceputul acestui editorial. Eu cred ca este o experienta care ar trebui incercata macar odata, pentru a putea vedea cat de greu este, cat de adanc este infernul in care sufletul nostru se zbate pentru a iesi din nou la lumina. Nimic nu este usor. Nici Dumnezeu nu si-a desavarsit creatia intr-o singura zi, dar dupa fiecare zi, si-a ingaduit o clipa de ragaz si apoi a continuat mai departe. Eu unul cred ca a facut o treaba minunata. Nu credeti ca ar fi pacat ca tocmai noi sa-L mahnim prin lenevia de care dam dovada si sa ne lasam tarati in adancurile intunericului, atata timp cat El ne-a oferit lumina? "Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina." Ioan 3,19 "Reiki Floarea de Lotus" - IASI - ROMANIA - Maestru Daniela Ionela Ionescu |