Întrebarea
|
Hainele mele sunt sărăcăcioase, dar curate. Pânza cămășii nu este de cea mai bună calitate, dar e tot ce mi-am putut permite. E costumația de duminică, iar pantalonii sunt un pic tociți, doar atât cât să se vadă cu ochiul liber țesătura groasă și sănătoasă a unui lucru trainic. Probabil și nepoții mei o să-i poarte cu condiția să nu mă îngroape în straie festive. Îl privesc pe cel de lângă mine. Mare diferență. Are ochelari cu ramă de aur, hainele sunt din catifea, iar un lănțișor de aur se se scufundă în buzunarul ceasului. Doar o za valorează mai mult decât hainele mele. Pantofii lucioși scot nasul cu sfială de sub faldurile pantalonilor de un albastru întunecat. Mereu m-am întrebat de unde vine această culoare? De ce o văd nu mai la pantalonii nobililor? Trebuie să fie un mecanism ce duce implacabil la acest rezultat. Ești duce – pantaloni albaștri, ești lord sau conte sau grof indiferent de pe ce meleaguri vii – intri în hora pantalonilor albaștri. Ești negustor la curte, sau chiar îmbogățit cu multe milioane de bani de aur, ai pantalonii verzi, galbeni, mov sau chiar roșii. Nu ai acces la cei albaștri decât în visele tale. O fi doar obiceiul pantalonilor albaștri sau poate un singur croitor care deține acest material deosebit, și știe să facă numai pantaloni… dar nimeni dintre oamenii de rând nu cunoaște mai multe. Uff… câte întrebări fără răspuns există pe lumea asta. Gândurile îmi zboară, dar ce pot face dacă mintea mea nastrușnică nu vrea să se oprească. Am crescut cu “De ce?, Cum? și Arată-mi!”. Majoritatea copiilor au o perioadă de doi-trei ani în care îi chinuie pe părinți cu aceste întrebări. La mine, chiar dacă ieri am împlinit 25 de ani, această perioadă nu s-a terminat. Simt că vreau mai mult, trebuie să știu totul, chiar dacă îmi dau seama că nu se poate. Am o curiozitate vulcanică, nestăvilită, care de multe ori mi-a creeat probleme. Aflând secretele oamenilor, uneori am fost prins, bătut și alungat, alteori mi-au fost utile. Fiecare informație este o nouă treaptă, și eu vreau să stau cât mai sus. Probabil la fel e și nobilul-savant. El a stat zeci de ani în marea bibliotecă regală, cea cu 60.000 de manuscrise. A stat și a citit, și-a bucurat ochii cu înțelepciunea strămoșilor. Eu nu am avut această șansă. Oricum, sunt și mult mai tânăr – avantaj eu. Astăzi ne vom înfrunta. A fost ușor până acum, dar greul este în fața mea. Pot oare să fiu la fel de bun ca el? Sau poate voi avea noroc. Cine stie? În orice concurs, un gram de baftă este mai important decât o căruță de manuscrise citite și învățate. Dar, evident, după ce ai citit și știi totul din cele 10 căruțe pline de cărți ce tocmai au trecut. Bafta, nu este ca norocul. Nu. Lumea le încurcă și pune în aceeași oală, le gătește împreună până iese o supă ciudată ce-ți zăpăcește mintea. Majoritatea, nu știu diferența. Dacă norocul te încalță cu pantofi noi și te îmbracă cu haine bune, ce te fac să mergi mândru pe stradă, Bafta te pocnește cu barda și cazi în șanț năuc, dar îți rămâne un rânjet tâmp pe față. Stai ca prostul în iararoc privind la țâța vacii și întrebându-te cine pune laptele în ea. Norocul e tandru, dulce, sfios, mlădios și drăgăstos, pe când Bafta e acea femeie grasă, cu pieptul precum cocoașele cămilei lui Aladin, o muiere zdravănă cu șorțul plin de unsoare și făină, cu gura mare și buze groase ce te strânge în brațe până îți ies ochii din cap, de moare melcul de invidie. Apoi, femeia îți dă o imensă sărutare pe frunte până simți că te soarbe o gură de canal. Te împinge de lângă ea și-ți mai trage o pereche zdravănă de palme, ca să o ții minte. Da! Asta e Bafta! De ea am azi nevoie, ca să câștig înfruntarea. Marele înțelept al regatului își caută urmaș ca sfătuitor de taină al regelui. Concursul organizat de el a ajuns la apogeu. Am rămas doar eu și ducele în finală. Competiția a fost pentru toată lumea, om de rând sau nobil trebuia să stai la coadă să te înscrii și apoi să răspunzi la trei întrebări simple. Dacă știai, erai pe listă, dacă nu, rămâneai cu amintirea. He, he. Am fost șaisprezece mii apoi, am fost puși față în față. doi câte doi și ne puneam întrebări unul altuia, până când unul nu știa să răspundă, așa am rămas opt mii, apoi patru mii, două mii și tot așa până am fost mai puțin de douăzeci. Atunci, ne-am întâlnit prima dată cu Marele Înțelept. El ne-a testat pe toți și a ales doar doi. Ducele și cu mine. Niște pantaloni portocalii se apropie de noi, sunt ca măsură de precauție împotriva celor cu probleme grave de vedere. Imposibil să nu-i remarci în cea mai deasă mulțime. Sunt însoțiți de o burtă respectabilă ce-i aparține unui individ bondoc și mustăcios. Părul până la umeri e îngrijit și chipul glacial ne spune clar că el doar îți execută conștiincios meseria. - Poftiți, regele vă așteaptă, se aude glasul gros și antrenat. Ducele o ia înainte, el e un nobil, eu nu. Nu-l las,îl ajung din urmă și merg lângă el, umăr la umăr. Astăzi și aici suntem egali. Mâine, cine știe. Îl urmăm pe majordom pe coridorul lung ce duce în sala tronului. Ducele nu se lasă, vrea să-și arate superioritate și mărește pasul ca să ajungă primul. La fel fac și eu. Viteza noastră crește încet dar sigur. Majordomul ne conduce. E în fața noastră, nu ne vede și nu știe că ne apropiem cu repeziciune. Pentru a nu-l călca, în lupta noastră pentru întâietate, ne despărțim și-l ocolim. Ochii lui sunt surprinși, apoi îngroziți. - Domnilor! Domnilor! Stați!, strigă el disperat, în timp ce o ia la fugă după noi. Noi ne oprim brusc și majordomul durduliu trece ca vântul pe lângă noi, dar se împiedică și cade, întinzându-se ca o plăcintă în tigaie pe marmura coridorului. Privesc în jos, văd cum ducele își trage ușurel înapoi piciorul îmi dau seama că el i-a pus piedică dolofanului majordom. Îl privesc, el ridică o sprânceană spre mine. Parcă umbra unui mic zâmbet îi înflorește în colțul gurii. Pe mine mă pufnește râsul, dar mă abțin cât pot. Deci este, hâtru, inteligent și citit. Un adversar puternic. Mă gândeam să-l impresionez, dar el m-a făcut pe mine să râd, așa că are un avantaj la prima rundă. Noroc că nu e în concurs. Voi fi atent, nu-l voi subestima. Majordomul se ridică cu greu și ne face semn să-l urmăm. Când ajungem la ușă, ne prezină pe amândoi fără să ne spună titlurile sau numele, așa cum cere eticheta. Cuvintele sunt simple: - Finaliștii concursului pentru postul de Mare Înțelept al regatului. În fața noastră este sala tronului plină de oameni. Toți sunt nobili, unii veniți de departe. Este un spectacol unic și nimeni nu vrea să-l piardă. Regele se ridică de pe tron și glăsuiește cu o voce tunătoare: - Acesta este un concurs diferit de tot ceea ce ați văzut până acum. Am vrut să fie un concurs corect pentru toți participanții. Așa a și fost până acum, dar în runda finală totul se schimbă. Nimic nu mai este cinstit sau corect. M-am sfătuit cu Marele Înțelept și acesta mi-a spus că în viață nimic nu este perfect și corect, așa că nici această finală nu va fi. Cine îi va lua locul bătrânului meu sfetnic trebuie să știe să se descurce și cu ceea ce nu este cinstit sau corect. Despre duce știm totul. Am copilărit împreună, am văzut de nenumărate ori înțelepciunea gândirii sale și dibăcia cu care reușește de fiecare dată să facă planuri pe care le duce la îndeplinire. Cuvintele lui au fost mereu un balsam pentru inima noastră. Deci, consider că ducele nu mai are nevoie de prezentare sau de probe, în care să-i verificăm înțelepciunea. Mă uit la duce și îl văd plin de bucurie. Cine n-ar fi fericit în locul lui după acele cuvinte ale regelui. Se pare că am pierdut fără să pot face ceva. De fapt, nu, încă nu. Sunt prea mulți nobili de față. Trebuie să le dea și lor un spectacol, trebuie ca regele să le ofere ceva. Ce? Simplu! Eu! Eu sunt spectacolul lor, acum după ce l-a scos pe duce din arenă. - Îl voi invita pe duce să-i pună o întrebare concurentului nostru. Una singură. În funcție de răspuns, eu împreună cu Marele Înțelept vom hotărî câștigătorul. Deci, ducele va pune o întrebare care ne va arăta desigur înțelepciunea sa, iar concurentul se va strădui să dea cel mai bun răspuns. Va fi o întrebare din viață. Nu vor mai exista alte întrebări, alte răspunsuri, nu va mai exista nimic. Doar decizia noastră. Apoi regele se așeză pe tron și făcu un semn cu mâna ca să înceapă confruntarea. Dacă ducele se vedea la început ca un învingător sigur, acum devenise agitat. Nu-și putea etala cunoștințele din cărți, nu putea da răspunsuri meșteșugite. Trebuia să pună doar o întrebare. În sala mare a tronului se făcu liniște, toată lumea tăcea. Și liniștea acoperea totul ca un giulgiu, ca o adiere de seară. După un timp, se auzi vocea cristalină a ducelui: - Preamărite rege, stimați curteni, onorați oaspeți, întrebarea mea pentru oponentul meu este următoarea: care a fost cea mai mare tristețe și cea mai mare bucurie a ta, și cum ai supraviețuit acestora? Ce întrebare… Da, o întrebare-capcană care te aruncă direct în inima ta, nu este o întrebare adresată minții. Va trebui să fiu sincer, extrem de sincer, doar așa voi avea posibilitatea să înving. - Astăzi mă plec în fața dumneavoastră și cu voia regelui și a Marelui înțelept voi răspunde la această întrebare începând cu supărarea cea mai mare. Îl văd pe rege cum aprobă din cap așa că decid să continui. Sânge din sângele ei am fost. Ne lega bucuria și o dragoste ce sparge barierele spațiului și timpului, o dragoste nemărginită precum Universul. Aveam acea relație specială care leagă o mamă de puiul ei, acea dragoste pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră ați simțit-o față de mamele dumneavoastră. Dar nu a durat prea mult. Aveam patru ani când s-a sinucis mama. Am suferit cumplit, am plâns am strigat, am fost disperat mult timp. Nu știu dacă pierderea mamei m-a chinuit mai mult, sau faptul ca nu aveam și eu o mama ca ceilalți copii. O mamă care să mă ajute, o mamă care să mă crească, la sânul căreia să vin să plâng și să găsesc alinare, o vorbă bună, un sfat sau o povață. Mi s-a spus că a avut o boală gravă care-i producea dureri îngrozitoare și că acesta a fost motivul pentru care și-a luat viața. Aceasta este cea mai mare tristețe a mea. Pe măsură ce am crescut, am început să înțeleg ce înseamnă să te doară, ce înseamnă suferința grea și prelungită pentru un bolnav, așa că am acceptat ce a făcut. Am înțeles-o. Azi mă gândesc la ea doar cu bucurie și îmi dau seama că a făcut bine că și-a întrerupt suferința de pe Pământ și s-a dus acolo unde această durere a încetat. Nu spun că eu aș face la fel, sau că altul trebuie să facă asta, dar spun că am acceptat-o, am înțeles-o și acum în inima mea este numai dragoste, atunci când mă gândesc la mama. Acum, voi trece la cea mai mare bucurie a mea. Viața! Asta este cea mai mare bucurie a mea. Durerea și frumusețea, tristețea și fericirea, eu le simt atât de intens, încăt mă bălăcesc în ele, în marea sentimentelor ce guvernează lumea. Iubesc cu toată puterea sufletului meu, fac multe trăznăi pentru un zâmbet, sau pentru ca să simt totul. Trăiesc. Încă nu am murit. Până în ultima zi, voi face tot ce pot ca să simt totul, să gust totul, să știu totul, aceasta este cea mai mare bucurie a mea. Cum supraviețuiesc acestei bucurii? Foarte simplu, cu ajutorul prietenilor. Când am nevoie de ceva, ei sunt mereu lângă mine, nu mi-e frică să mă înconjor de oameni, pentru că indiferent câtă supărare, inividie sau răutate este într-un om, el va avea și o parte bună. Nu mi-e frică și rușine de mine, sau de alții. Supraviețuiesc vieții și bucuriei de a trăi, prin dragoste. Odată cu ultimele cuvinte am ridicat privirea către rege și i-am văzut zâmbetul, știam deja rezultatul concursului. Autor: Răzvan Read more: http://filedelumina.ro/2014/05/17/intrebarea/#ixzz31xKYg8uV |