FLOAREA DE LOTUS

Conştienta cea mai limitată aparţine acelora care fac rău. Răul ia naştere atunci când există o stare de dezechilibru atât de gravă, încât persoana nu mai ţine cont de nimeni altcineva. Astfel, răul este o formă extremă de egoism. Există doar adevărul meu şi calea mea - aceasta este dogma fanaticului, sau a teroristului. Dar soţul vio­lent, vânzătorul de stupefiante care jefuieşte copiii, tâlharul şi criminalul sunt toţi la fel de izolaţi şi indiferenţi.

Putem să explicăm răul şi să-lîndepărtăm de noi. Emerson[i] l-a definit ca fiind absenţa binelui, lipsindu-1 de orice existenţă legitimă pro­prie. Este posibil să transcendem răul - aşa cum s-a întâmplat în timpul atacurilor de la World Trade Center, atunci când cei blocaţi în birourile lor au telefonat celor dragi, nu pentru a-şi exprima groaza, ci pentru a-i linişti. Cel mai obişnuit mesaj trimis în faţa morţii a fost: „Am vrut să ştiţi că sunt bine, sănătos şi că vă iubesc."

Totuşi, atunci când cele două clădiri s-au prăbuşit şi violenţa s-a abătut asupra a mii şi mii de victime inocente, răul a câştigat. Mă gân­desc la pompierii ce urcau în grabă scările din turnurile gemene. „Am fost evacuaţi în mod ordonat", povestea unul dintre supravieţuitori, amintindu-şi timpul scurt dintre ciocnirea cu avionul şi prăbuşirea finală a turnurilor. „Oamenii erau aliniaţi pe scări, luminile erau încă aprinse şi nimeni nu părea înfricoşat, chiar dacă şirul se mişca încet şi se oprea ade­sea. La un moment dat, am auzit ascensorul de mărfuri trecând în cădere liberă; înăuntru, oamenii ţipau. Când pompierii au venit spre noi, şirul s-a dat într-o parte şi toţi i-am aplaudat, salutându-i cu urale. încă sim­ţeam că vom fi salvaţi. Totuşi, peste câteva clipe, acei pompieri erau cu toţii morţi. Ii văd încă, toate feţele tinere, frumoase, trecând în aplauzele noastre - toţi omorâţi printr-o singură lovitură."

Violenţa fizică pare a fi răul cel mai greu de iertat. Transforma­rea unei persoane în bucăţi de trup ne revoltă. Atunci când supravieţui­rea este ameninţată fizic, răspunsul visceral trebuie să apară, în unele ca­zuri, atrocităţile te lasă fără cuvinte. Represaliile devin unica soluţie. Ier­tarea trebuie să-şi aştepte rândul.

Atunci când te aliniezi spiritului, ceea ce trăieşti trece dincolo de planul individual spre ceva mai mare, care ne aparţine tuturor - un supra-suflet. Nimeni nu este exclus din acest supra-suflet, indiferent cât de atroce ar fi crimele sale. Este extrem de emoţionant cum femeile din Bosnia - un loc unde ura sălbatică este perpetuată de secole - au fost ca­pabile să găsească o legătură umană, lipsită de orice fel de violenţă. Când au fost întrebate de reporteri, ele au răspuns că se rugau pentru sfârşitul violenţei - fără să apeleze la clişee, cum ar fi naţiunea şi etnia. Suferinţa le-a purificat; ele simţeau suferinţa celorlalte femei, care se presupunea că erau duşmanii lor.

Cu toate acestea, când pompieri curajoşi şi nevinovaţi sunt ex­terminaţi, chiar în timp ce încercă să ajute, răul nu este purificator. Acţi­unile monstruoase, alese liber şi duse până la sfârşit, reprezintă întuneri­cul venit pe Pământ. Mulţi personifică acest întuneric prin satan. Unii cred că diavolul are un trup si o faţă, alţii cred că este mai abstract. Se spune că teroriştii şi, în general, cei care fac rău, se află în stăpânirea în­tunericului. Oamenii sunt cunoscuţi prin faptele lor, iar masacrarea unor vieţi nevinovate constituie răul absolut.

Scrierile sfinte din India afirmă că răul şi nedreptatea nu pot supravieţui în apropierea unui sfânt. Fără să ştiu dacă este literalmente adevărat, acest lucru m-a încurajat întotdeauna. Bunătatea este o forţă po­zitivă. Nici unul dintre cei care au provocat ororile totalitarismului ce s-au abătut asupra omenirii în secolul douăzeci, nu a supravieţuit pentru a-şi putea savura triumful. Răul piere, restabilindu-se echilibrul cu forţa creaţiei şi evoluţiei. Zidul Berlinului s-a prăbuşit prin însăşi forţa brutală, inerţia şi, apoi, epuizarea represiunii.

Mulţi oameni au afirmat că acest proces de evoluţie este prea lent, că ajunge până la pasivitate. Sunt de acord că uneori este necesară opoziţia activă în faţa răului, însă aceasta nu înseamnă că trebuie să sprijinim forţele distructive.

Este important să ne reamintim că orice lucru pe care-l putem face pentru a ne extinde conştienta, va contracara automat răul. Este inclusă aici întreaga activitate de vindecare, despre care am discutat.

Fii blând, atunci când eşti tentat să fii aspru. Fii atent, atunci când ai tendinţa să-ţi întorci privirea. Acceptă că negativitatea pe care o simţi îţi apare în momentul în care încerci să acuzi pe altcineva.

La acest nivel, transformarea personală este calea cea mai înaltă de a combate răul. Cu cât devii mai conştient, cu atât intri mai mult în echilibru. O dată echilibrat, poţi alege să respingi distrugerea; conştienta ta se extinde dincolo de durerea de moment, pentru a observa că evoluţia este eternă - prin urmare, veşnic posibilă.

Cu toţii suntem de acord că mânia dă naştere la numeroase acţi­uni rele - nu mânia ca atare, ci mânia care a fost blocată, în cazul în care conştienta ta este deschisă şi liberă, mânia se scurge prin ea. Aceasta se aplică atât la furia generată din interior, atunci când te simţi agresat, cât şi la mânia care vine din exterior, sub forma atacului. Ambele trebuie să plece, în clipa în care şi-au îndeplinit misiunea. Rolul mâniei este de a alerta sistemele tale de apărare. Agresiunea şi apărarea sunt o parte a programului de supravieţuire, la aproape toate speciile care trebuie să in­tre în competiţie pentru a se împerechea, a-şi asigura hrana şi a ocupa un teritoriu. Nu e firesc să întreţii furia. Măcinându-te în tine, ea se hrăneşte din ea însăşi şi, în cele din urmă, izbucneşte prin violenţă.

Fiecare sistem viu care iese din starea de echilibru încearcă să se redreseze. Acest lucru este valabil pentru presiunea arterială şi pentru rit­mul cardiac - dar şi pentru pădurea tropicală, sau pentru speciile de pă­sări. Presiunea exercitată asupra sistemului dintr-o parte - cum ar fi lipsa hranei, absenţa unui adăpost, sau pătrunderea neaşteptată a inamicilor -provoacă o reacţie de împingere a sistemului înapoi, spre starea de echi­libru. Violenţa este reacţia extremă la dezechilibru, în ciuda tuturor dis­cuţiilor despre faptul că fiinţele omeneşti ar fi violente din naştere, nu suntem noi oare şi blânzi din naştere? Dovada că e vorba despre ambele este la fel de puternică.

Răul poate apărea sub formă de stres: fiind împins mult peste ca­pacitatea de a face faţă la această agresiune, omul nu are altă alternativă decât să riposteze. Faptul îngrozitor că teroriştii din 11 septembrie au fost dispuşi să se sinucidă i-a impresionat pe mulţi, considerându-1 o do­vadă că ei reprezintă răul absolut. Eu l-am privit ca pe un semn al disperării absolute. Ca indivizi, nici unul dintre atacatori nu mai putea trăi într-o lume care i-a rănit până la punctul în care supravieţuirea nu mai reprezenta o alternativă.

Cât despre fanatismul religios, oare nu este şi el rău? Bineînţeles că este, însă religia nu propovăduieşte răul. Ea intră în serviciul răului, în momentul în care mintea este axată pe rău. Cele mai recente studii asupra creierului arată că, atunci când oamenilor li se cere să ia decizii morale, ei îşi intensifică activitatea centrului emoţional al creierului - în locul centrilor gândirii, localizaţi pe straturile superioare ale scoarţei ce­rebrale. Doar după ce ne mâniem, apelăm la scoarţa cerebrală pentru a stabili o motivaţie raţională, inclusiv una religioasă.

Pare o ironie brutală, dar teroriştii se simt întotdeauna îndreptă­ţiţi în acţiunile lor. Acelaşi lucru este valabil pentru toţi marii răufăcători ai secolului douăzeci - de la Hitler, la Pol Pot. Răufăcătorul se conside­ră pe el însuşi o victimă. Se poate observa aceasta, analizând viaţa de fie­care zi. Soţii violenţi care-şi bat soţiile declară întotdeauna că au fost forţaţi să o facă. Vedem interviuri cu tâlhari violenţi, care-i condamnă pe oa­menii pe care i-au împuşcat că n-au renunţat la banii lor, atunci când ei au cerut să o facă.

Dar, dacă plănuieşti să te răzbuni pe un răufăcător, îţi faci rău singur. Nu pentru că gândul s-ar putea întoarce împotriva ta să te ră­nească - ceea ce înseamnă superstiţie - ci din cauza faptului că gândirea negativă măreşte şi susţine sursa răului.

Întunericul se adaugă la întuneric. Psihologic vorbind, mintea se dezvoltă prin obişnuinţă şi folosire - iar atât timp cât foloseşti, în mod obişnuit, centrii care emit vină, mânie, răzbunare, intoleranţă şi violenţă, acei centri vor fi hrăniţi şi se vor dezvolta.

Hrăniţi, mai degrabă, lumina pe care o găsiţi în interiorul vostru. Transformarea nu se produce printr-o atingere cu o baghetă magică. Obişnuinţa şi folosirea se aplică şi acolo. Dacă găseşti chiar şi cele mai mici motive pentru a emite gânduri de iubire, toleranţă, iertare şi pace, aceşti centri vor creşte şi se vor dezvolta în mintea ta. Spiritul se bazează pe această creştere.

Există o întrebare care e pusă în repetate rânduri: de ce-i permite Dumnezeu răului să existe? Simt că răspunsul trebuie să fie răbdarea divină.

Dumnezeu ne aşteaptă să devenim mai buni. Dumnezeu vrea ca noi să vedem singuri - astfel încât viziunea să fie de durată. Poate să ne ia mai mult timp, dar acesta este preţul pentru că avem liber arbitru. Nici o alegere nu ne este impusă. Există doar perspectiva atrăgătoare a păcii şi iubirii, ca realităţi superioare.

Avem vreo dovadă că Dumnezeu exercită o influenţă în favoa­rea binelui? Nimeni nu poate să convingă pe altcineva că binele va tri­umfa asupra răului. Realitatea este că oamenii evoluează prin experienţă. Când păcătosul se plictiseşte de a mai greşi, el încearcă experienţa de a face bine - şi, în timp, se naşte un sfânt.

Poetul Rumi, la care mă întorc adesea, scria: „Trăiesc la limita nebuniei, bat la uşă, căutând motive. / Uşa se deschide. / Băteam din interior." Poate să pară ciudat, însă răul devine mult mai puţin ameninţător, atunci când încetezi să-l mai priveşti în afară, în „ceilalţi" - şi mergi înăuntrul tău. Adevărul este că nu există „ei" - suntem doar „noi", spiritele care se bucură de libertatea de a face şi simţi orice - de la acţiunile cele mai sublime, până la cele mai atroce. lisus şi Budha nu mergeau peste tot, propovăduind: „Deveniţi tot atât de buni precum sunt şi eu". Ei au luat în considerare condiţia firească a omenirii şi au devenit aceasta.

Empatia totală a condus spre compasiune totală. Empatia s-a născut din dărâmarea zidurilor pe care ego-ul le-a construit. Compasi­unea s-a născut din izbucnirea unor sentimente ce nu puteau fi negate. „A, deci eu sunt cu adevărat tu", este revelaţia comună tuturor sfinţilor.

Compasiunea totală conduce spre iertare totală.

Nu te poţi forţa să ierţi pe cineva. Iertarea nu aparţine minţii. Ea este o stare a inimii. Aşadar, încă o dată ne aflăm în faţa unui paradox, deoarece e clar că liniştirea inimii şi îngrijirea cu blândeţe a rănilor sale te vor proteja de rău.

Construind o fortăreaţă şi apărându-te astfel împotriva răului, te va face să fii şi mai vulnerabil. Vindecarea propriei tale inimi este unicul lucru extrem de important pe care-1 poţi face, pentru a schimba lumea. Propria ta transformare îţi va da posibilitatea să te îndepărtezi atât de mult de rău, încât să nu contribui la acesta cu nici un cuvânt, gând, sau respiraţie. Acest proces vindecător este ca şi cum ţi-ai redescoperi şi tămădui sufletul.