FLOAREA DE LOTUS

Legea reflectării afirmă că ceea ce e deasupra, la fel şi dedesubt, ceea ce e

înăuntru, la fel şi în afară. Fiecare din noi are întreg universul în interiorul

său – fiecare om este o reprezentare a universului la nivel microcosmic.

IarUniversul, la rândul său, ne reprezintă pe fiecare la nivel macrocosmic.

Legea reflectării ne spune că totul există la fiecare nivel de realitate. Prin

urmare, persoana care-ţi doreşti să devii există deja în tine.

Transformarea personală înseamnă înţelegerea profundă a firii noastre

divine – trebuie să învăţăm să ne mişcăm permanent între sfera fizică

şi cea spirituală, între perspectiva eului şi cea a sufletului şi, în cele din

urmă, să vedem toate perspectivele în acelaşi timp. Există o armonie,

un raport, o corespondenţă între diferitele planuri de manifestare a

vieţii şi a fiinţei. Tot ceea ce conţine universul emană din acelaşi izvor;

aceleaşi legi, aceleaşi principii, aceleaşi caracteristici se aplică la fiecare

unitate sau la orice combinaţie de unităţi, de activităţi şi fiecare dintre

ele manifestă propriile sale fenomene pe propriul său plan. Dumnezeu

a creat omul după chipul şi asemănarea sa. Cu alte cuvinte, omul este

o reflectare a divinităţii. “Precum în cer aşa şi pe Pământ” ne spune

Iisus în rugăciunea “Tatăl nostru”. Ceea ce nu se potriveşte cu această

reflectare face parte din experienţa umană. Din perspectiva experienţei

umane, această lege ne spune că fiecare persoană pe care o întâlnim

ne reflectă înapoi ceva legat de noi înşine. Viaţa din planul orizontal

(lumea exterioară) este o oglindă a ceea ce se întâmplă în conştiinţă

(lumea interioară). Mulţi dintre noi încercăm să găsim soluţii pentru

problemele din relaţii privind mai întâi tiparele comportamentale

interpersonale şi încercând să le schimbăm. Acest lucru nu e valabil

decât uneori, întrucât ignoră cauzele care au declanşat respectivele

probleme, ca şi structu ra persoanelor implicate.

Problemele de natură exterioară reflectă problemele de natură

interioară. Dacă ne urâm pe noi înşine şi dacă ne e ruşine de vreun

aspect din viaţa noastră, nu vom putea să acţionăm cu consecvenţă

într-un mod iubitor faţă de altcineva. Este vorba de relaţia conflictuală

pe care o avem cu noi înşine. Există blocaje sau obstacole în conştiinţa

noastră. Nu vrem să ne vedem prejudecăţile, să ne uităm la suferinţa

sau mânia noastră. Nu vrem să înţelegem de ce îi minţim pe alţii sau

nu ne ţinem promisiunile. Nu vrem să ne analizăm frica şi nesiguranţa

sau să verificăm de ce suntem ambivalenţi ori tensionaţi.

Considerăm că relaţiile ar trebui să fie distractive şi ar trebui să ne distragă

atenţia de la problemele pe care le avem şi că nu ar trebui să ne facă

să muncim. E necesar să ne găsim curajul de a privi aceste impedimente

şi a le remedia. Greşeala face parte din experienţa umană - ne arată că

suntem oameni. Ea are rostul de a ne oferi ocazia să învăţăm şi să

evoluăm. Cu cât profităm mai curând de această ocazie, cu atât vom

învăţa şi vom evolua mai repede, altfel vom repeta greşelile până când

vom fi dispuşi să învăţăm din ele. Nu se pune problema de a încălca

această lege, pentru ca universul nostru interior se reflectă încontinuu

în universul exterior, indiferent de starea de spirit sau de gradul de evoluţie

pe care îl avem. Ci mai degrabă să urmărim să ne recunoaştem ca fiind

reflectarea divinităţii şi să împlinim scopul pentru care am fost creaţi. Dar

cum ajungem să facem acest lucru? Pentru că suntem implicaţi prea mult

în sentimente de vină, ruşine şi în proiecţie reciprocă, astfel încât nu mai

putem vedea ce anume ne aparţine nouă şi ce aparţine celorlalţi. De fapt,

este foarte simplu, dar trebuie să ne reamintim acest lucru, întrucât tendinţa

de a proiecta este foarte puternică. Dacă suntem furioşi sau trişti, cine

este responsabil pentru furia şi tristeţea noastră? Dacă învinuim, criticăm sau

încercăm să reparăm ceva, cine este responsabil pentru cuvintele noastre?

Dacă ne plângem de milă, pretinzând că suntem victime sau ne rănim

intenţionat, cine este responsabil pentru comportamentul nostru? Ceilalţi

oameni s-ar putea să ne declanşeze aceste stări, dar noi suntem responsabili

pentru tot ceea ce gândim, simţim, spunem sau facem. Deseori ştim că

suntem responsabili, dar nu îndrăznim să ne asumăm răspunderea. Asumarea se

exersează şi este un semn al maturităţii emoţionale şi spirituale.

Altfel, vom continua să ne proiectăm lucrurile personale asupra altor oameni.

Există foarte multe modalităţi de a proiecta şi cu toţii suntem extrem de inventivi

atunci când se pune problema de a crea noi metode. Înţelegerea felului în care

ne proiectăm ne poate ajuta mult, dacă avem curajul de a privi acest proces.

Însă toate formele de proiecţie pot fi reduse la un simplu mesaj: „Nu e vorba

despre mine, ci despre tine”. Acesta este substratul. Refuzăm să ne uităm la

ceea ce ne aparţine şi încercăm să transmitem totul celuilalt. Proiecţia este un

mecanism al negării (nu eu sunt cauza) şi al exteriorizării sau asumării false a

răspunderii (tu eşti cauza). Cu toţii avem tendinţa de a refuza să recunoaştem

şi sa ne asumăm răspunderea că am făcut o greşeală. Pentru că ne e teamă şi

refuzăm să ne simţim vinovaţi sau ruşinaţi, prin urmare, evităm să ne asumăm

responsabilitatea. Dar, procedând astfel, nu mai avem ocazia de a ne îndrepta

greşelile. Acest tipar este un cerc vicios. Evitând recunoaşterea şi asumarea,

dăm vina pe ceilalţi – iar aceştia ne răspund, învinuindu-ne la rândul lor. Ciclul

de atac şi contra-atac continuă la infinit, până când cineva îşi face curaj şi ia

atitudine. Cealaltă persoană se va simţi eliberată şi odată ce înţelege că nu vrei

să o învinuieşti sau să o umileşti, nu se va mai simţi ameninţată, chiar mai mult

va avea respect pentru curajul dovedit. Iisus ne-a vorbit despre spovedanie.

Aceasta presupune sa-ti recunoşti vina, să-ţi asumi greşeala şi să-ţi ceri iertare.

Un asemenea gest este foarte puternic; este ceva care te transformă profund.

Cheia integrării corecte a acestei legi în viaţa noastră este recunoaşterea.

Recunoaşterea propriilor gânduri, sentimente, cuvinte şi acţiuni, asumarea lor şi

recunoaşterea reflectării divinităţii în noi înşine. Sunt procese care se produc

simultan. Recunoaşterea şi asumarea a ceea ce ne aparţine atrage după sine

răspunsul din noi înşine a acelui aspect divin recunoscut. Cu cât facem mai des

acest lucru, cu atât accelerăm procesul cunoaşterii de sine şi al recunoaşterii

scânteii divine din noi. Cunoaşterea de sine nu e un lucru  uşor. Dumnezeu

ne-a dăruit întreaga libertate pentru a reuşi acest lucru şi o lume în care să ne

oglindim. Ne-a mai dăruit o mulţime de îngeri care să ne asiste în acest proces.

Să nu ezităm să cerem ajutorul îngerului păzitor, Arhanghelului Metatron,

îngerilor cunoaşterii, ai discernământului, ai fiinţei, îngerilor maturităţii sau ai iertării.

”Reiki Floarea de Lotus” - IASI - ROMANIA - Maestru Daniela Ionela Ionescu